Un scurt epilog al gandirii umane
Un om se uimeste pe sine in orice moment. Pentru ca a putut face anumite lucruri sau pentru ca nu a putut. Pentru ca a stiut sau nu. Una dintre calitatile sale este sa se cunoasca. Cealalta, sa se descopere.Si cea care conteaza cel mai mult: sa fie in stare sa il descopere pe cel de langa el.
Ne plangem atat de des din aceasta cauza, oferim jertfe de lacrimi ipocrite, scriem carti si citam cuvinte ce par a avea logica.Si toate astea pentru a ne creea o imagine grandomana. Am fost secole de-a randul sclavii oglinzilor si prizonierii aparentelor. In secolul vitezei insa, a aparut un lucru nou numit “libertate.” Acest concept poate parea oarecum invechit, dar si revolutionar. Mai inainte de toate, trebuie specificat: noi mereu am avut libertatea. Dar am creat metode de a o constrange, pentru a dezvalui apoi lumii aceasta “noua” notiune atat de fascinanta.
Si parca totusi….aceste concepte au fost colorate de praf prea mult, iar semnele nu se mai disting. Sunt multe cu care sa incep si mult prea multe cu care sa termin. De parca cuvintele nu mai au sensul pe care il vreau, de parca vocalele imi macina auzul in zgomote seci si melodioase precum tipatul unui veac ce a uitat sa fie. In ignoranta mea, caut alte cuvinte si le dau alte sensuri. Dar singura nu sunt. Mai sunt si altii pe langa mine, ne ingramadim toti pe acelasi ingust drum. Abosorbiti de scopuri fara nume, ochii a-i ridica evitam sau poate nu mai vrem, fara a sti ce am avea de pierdut sau de castigat. Sunt multi ce cauta acelasi nume si nepasarea lor ii ameteste. Au ramas cu privirile plecate, singuri, impresurati de lanturi de care nici nu stiau. Am pierdut tovarasi de care nici nu stiam si companioni pe care nu ii cunoasteam.
Dar oare nu e de ajuns? Suntem multi pe aceeasi poteca batatorita de aceleasi semne de intrebare. Intrebarile mele au raspuns intr-ale sale. Si poate ca ale lui se regasesc in alta fiinta ce va fi sau poate ca deja este. De ce nu am putea macar o data sa ne atintim privirea in jur si sa cautam adevaruri abstracte, nu sunete concrete?
Puppeters in our own way
Am fost intrebata cum poti manipula. Ciudata intrebare?
Desi timpul s-a asternut in valuri de praf, inca imi amintesc conversatia si incercarea mea oarecum ridicola de a incerca sa ii spun. Dar cum poti atinge culorile prin ochii unui orb?… cum sa ii rostesti cuvinte ce au sens, dar nu si concret? Si mai ales, cum poti sa deschizi ochii unui orb cand acestia au fost inchisi din propria-i dorinta?
Acum incerc sa-i explic orbului culorile prin senzatii. Poate asa va putea vedea.
Mereu ne intrebam cum e posibil sa intalnim oameni linistiti, calmi, cuminti. Cum e posibil ca acestia sa faca gesturi necugetate? Cum e posibil ca fata cuminte a vecinului a fugit de acasa cand avea n ani si s-a intors dupa cativa ani cu un copil de mana, batuta, umilita, invinsa. Cum e posibil ca tipul linistit de pe scara N sa joace la cazino si sa se omoare dupa din cauza datoriilor? Cum e posibil ca…
Cand obisnuita noastra e rutina e zguduita de faptele necugetate ale unor persoane oarecum penibile in viziunea noastra, ne deranjeaza. Ca si cum ne-ar afecta in mod direct.
Asteptam infrangerea lor doar pentru a le oferi un umar pe care sa planga in timp ce ne inlaturam cu greu un zambet cinic ce vrea din rasputeri a ne deforma buzele crispate.
Ei reprezinta o anormalitate. Cum ar putea sfarsi oare decat in acest mod? Totul e perfect normal asa. Dar cati au realizat oare cat de mult tanjim toti dupa acea fisura intr-o rutina obositoare, depravata, invechita?
Cand aceasta apare, nu ii atestam veridicitatea, nu vrem sa spulberam iluzia. Cu cat e mai extravaganta si iesita din tipar, cu atat mai bine. Daca ne depaseste cu mult asteptarile si dorintele, pare mai reala, pare tot ce am fi putut dori. Dorim anormalul, dar si ingaduinta celorlati. “Onoarea patata” ne procura mila, compasiune, o pozitie usor favorizata in societate.
Cand auzim intrebari revolatate gen “cum a putut face asta?” ne alaturam corului, stiind prea bine cat de usor am fi trecut si noi peste limite, cu cata nonsalanta am fi dat vina pe orice, cat de usor am fi stors lacrimi, vorbe blande.
Toti sunt papusari, si toti sunt papusi, Orbiti de mandrie, nu realizam teatrul de control. Ne credem singuri in stare de a folosi aceleasi tactici mizere, injositoare. Singuri capabili de acest lucru. Doar oglinda noastra e in stare sa reflecte imaginea unui zeu. Numai si numai noi….
Papusi deformate, nu v-ati saturat sa evitati acest adevar zilnic? Nu veti fi niciodata in stare sa fiti Geppetto, veti ramane mereu imitatii nereusite ale unui Pinocchio inca nedefinit.
Si eu sunt la randul meu, o papusa inutila. Dar eu am renuntat sa ma plang de duritatea lemnului, ci o intampin cu zambetul pe buze. Dar si eu tanjesc la randul meu, dupa un papusar fara sfori, fara lemn, fara materie. Si dupa degradarea carnala ce mi-l ofera.
Dar voi, marionete crispate-n suras, voi dupa ce plangeti? Voi dupa cine falsati?…..
